La Waldkinder Natur majoritatea activităților se țin în natură. Am mers să văd cum se face educație în natură în România și am regăsit visul unui părinte: copilul să crească fericit, departe de presiunea și stresul din oraș.

‍

***

‍

Sunt în livada grădiniței cu o grupă de copii de 3-4 ani. Mergem să adunăm materiale pentru felicitările de 1 martie pentru părinți.

„Ce ar fi să adunăm tot pământul pentru mâine și să îl lipim în inimioară?”, întreabă unul dintre copii.

‍

Ei se joacă de-a v-ați ascunselea și sar în bălți. Se ascund după trunchiul copacilor sau aleargă până la tufișul de măceșe. Suntem cu Andrei și Ela – doi educatori. Andrei îi oprește să asculte ciripitul păsărilor. Fac asta zilnic, cel puțin oră.

‍Grădinița din pădure

‍

Până la grădinița privată Waldkinder din Sibiel, iau microbuzul care transportă copiii din Sibiu preț de 21 de kilometri. Poartă costume de ski și cizme colorate de cauciuc, așa că îi recunosc cu ușurință în parcarea de autocare. Călătorim 40 de minute pe o șosea îngustă mărginită de copaci. Pe geamul microbuzului scrie că nu e voie cu mâncare pe drum, întrucât copiii iau micul dejun la grădiniță, înainte să înceapă activitățile. 

‍

La poartă, văd un sticker pe care scrie: „Parent free zone”. Sunt și copii aduși cu mașina de părinți, dar educatorii și Frida, un câine mare și negru, îi așteaptă în curte. Văd mulți copaci, o zonă de nisip și jucării din lemn. Miroase a ploaie și griș cu lapte. În grădiniță, ușa bucătăriei e deschisă, iar pe copii îi așteaptă micul dejun vegetarian. 

‍

Programul educațional e inspirat din modelele forest school și waldorf, dar nu le respectă complet. Are curricula flexibilă, după nevoile copiilor. Se ghidează după principiul că singura constantă este schimbarea, iar educația se face prin joc, în natură.

‍

Grădinița a preluat din waldorf accentul pe dezvoltarea copilului ca întreg – fizic, emoțional, mental. Asta se întâmplă prin ateliere de desen, pictură, limbi străine, muzică și teatru. În plus, aduce conceptul de forest school – educație în natură prin care copilul învață ce îi trezește interesul (child-centered learning) și își asumă anumite riscuri (cățărat, facerea unui foc, folosirea unor unelte).

‍

„Noi foarte mult ne luăm după ei, după cum se simt,” spune Oana Suciu, fondatoarea grădiniței.

‍

Oana Suciu are 42 de ani și provine dintr-o familie de profesori – mama, profesoară de engleză, tatăl, inspector de matematică. A terminat Facultatea de Business din București și s-a angajat ca agent imobiliar. Apoi avut o afacere cu cânepă. A făcut doi copii – pe Alex și pe Max. S-a întors la Sibiu când trecea printr-un burnout.

‍

„Copiii cresc cu nebunia asta de acum: să fii mereu ocupat, să alergi de colo colo, ca o normalitate. Dar nu e. Cred că normalitatea ar fi să vadă la părinți că au timp și pentru ei, pentru pasiuni, pentru prieteni”, spune Oana.

‍

Și-a construit o casă în Sibiel, pentru că era în natură. Când trebuia să îl dea pe Alex la grădiniță, nu a fost mulțumită de cele din oraș: „După ce a crescut aici, lângă pădure, dezbrăcat și cu cizme de cauciuc, cum să îl trimit în bancă?”. S-a gândit că cea mai bună locație pentru grădinița lui Alex ar fi casa din Sibiel. 

‍

A deschis grădinița acum patru ani, alături de Liviana Mustafa, o prietenă de-a ei. S-au cunoscut în București, dar Liviana și băiatul ei veneau în weekend în natură, la Oana.

‍

Acum, 86 de copii compun cele șase grupe din grădiniță. Au între un an jumătate și șase. În grupe sunt maxim 15 copii cu doi educatori. Au și două rezerve, dacă e nevoie la grupe mai mici sau la pregătirea materialelor.

‍

Fiecare grupă de copii are un educator și o educatoare: „Pentru că în viața copilului e nevoie de masculin și de feminin,” completează Oana. La grădiniță se vorbește și în limba germană, așa că cel puțin unul dintre ei cunoaște limba. 

‍

Copiii de la Waldkinder petrec cel puțin două ore în natură zilnic. Merg în pădurea de stejari, cea de pini sau cea de foioase, lângă care este un pârâu. Toate se află în apropierea grădiniței. În condiții meteo extreme, copiii merg doar până în livada grădiniței.

‍Cercetătorii arată că preșcolarii care petrec mai mult timp în natură se pot concentra, își pot controla impulsurile și amânarea recompensei mai bine. Prin joaca în spații lipsite de structură, cum ar fi o pădure, copiii își antrenează creativitatea, capacitatea de a rezolva probleme și de a se adapta schimbării. 

‍

Scriitorul Richard Louv vorbește în cărțile sale despre tulburarea de deficit de natură, un termen metaforic care descrie efectele înstrăinării de natură asupra oamenilor: folosirea scăzută a simțurilor, rate mai mari de boli fizice, deficit de vitamina D, miopie. ”Timpul petrecut în natură poate să îmbunătățească interacțiunea socială și să reducă violența socială”, a scris Louv în Vitamina N, de la Natură, „să stimuleze învățarea și creativitatea, să înrădăcineze codul etic de conservare și chiar să contribuie la îmbunătățirea rezultatelor obținute la testele standard”.

‍

„Asta e beșina calului, nu mai pune mâna pe ea”, spune Ela, educatoare.

„Haideți să repetăm regulile pădurii:

1. Nu ne depărtăm de grup

2. Nu mâncăm lucruri de pe jos și nu le băgăm în gură

3. Nu atingem ciupercile sau alte chestii, decât cu bețișorul,” completează Andrei, educator.

‍

„Voiam să fac o afacere cu haine în România,” spune Andrei. „Făceam niște sesiuni de coaching, iar ultima întrebare pe care mi-a pus-o (coach-ul) a fost: „Bine, imaginează-ți că au trecut 10 ani, ai totul gata, a ieșit totul bine, ai tot ce vrei. Ce faci acum?”

„Te-o blocat,” spune Ela.

‍

„Da, nu eram pregătit pentru succes. Și zic că aș lua toți banii și i-aș investi în educație, că trebuie să lași ceva și în urma ta. Și așa am ajuns aici.”

‍

Ela s-a mutat cu familia ei la țară, pentru că voia să ducă o viață mai sănătoasă. La fel ca Oana, nu a fost mulțumită de ce ofereau grădinițele de stat sau private din oraș. A auzit de Waldkinder și și-a înscris copilul. Apoi a aplicat pentru postul de educator.

‍

„Cred că e primul job pe care nu l-aș numi job, pentru că nu mă stresez. Și asta cred că spune multe.”

‍

În livadă, copiii recită poezii și dansează. În alte zile fac foc, se cațără pe deal, iau o gustare în natură. O dată pe săptămână, merg în natură alături de un biolog care îi învață specii de plante.

„Ai noștri la 4 ani fac foc în pădure – nu se arde unul, dar toți s-au ars o dată,” spune Oana. „Ideea e cum îi lași să se ardă cu consecințe minime.”

Nu numai educație în natură

Pe lângă ieșirile în natură, copiii fac ateliere de limba engleză, teatru, muzică sau arte plastice. Pentru cursurile de muzică, au o sală amenajată cu instrumente – tobe, chitară, orgă, ukulele, clarinet și învață alături de doi muzicieni. La atelierul de teatru, se întâlnesc cu un actor din Sibiu, iar la cel de arte plastice cu un artist vizual. Au un atelier în care fac traforaj și sculptează în lemn. 

‍

„Îi învățăm să se ajute, să spună ce simt, să rezolve conflictul verbal. La șase ani avem cuțite de cioplit în mână și ar fi fain să rezolvăm lucrurile verbal,” spune Oana.

‍

Sunt și părinți care au retras copii din grădinița Waldkinder pentru că simțeau că e prea multă libertate, sau pentru că nu și-au mai permis taxa lunară de 570 de euro (care include și două mese pe zi). Ca o comparație, grădinițele de tip forest school sau waldorf din Cluj-Napoca au taxa lunară de aproximativ 350 de euro pe lună, însă aceasta nu include mesele.

‍

„Grădinița e un loc pentru toți copiii, nu pentru toate tipurile de familii,” spune Oana. „Chiar dacă unii părinți își doresc această învățare diferită pentru copii, nu o pot duce. Se tem să lase copilul să simtă frustrare, să își asume riscuri, și atunci valorile noastre nu se potrivesc.”

‍

Școala din pădure‍

Când prima grupă de copii trebuia să meargă la școală, Oana a întrebat părinții dacă ar rămâne cu ea să înființeze o școală privată. Nu știa ce sistem educațional vor urma, dar nu voia să trimită copiii la în învățământul de stat. Nouă din 12 părinți au spus da.

‍

„Am ales modelul Școală Democratică Liberă, pe principiul self-directed learning,” spune Oana. „Copilul nativ vrea să învețe și are curiozitate. Doar că suntem toți diferiți și nu vrem să învățăm același lucru, în același timp și în același fel.”

‍

Oana îmi prezintă și școala care e în aceeași curte cu grădinița. La intrare, văd o tablă magnetică, albă cu toate cursurile la care pot merge copiii – matematică, română, germană, engleză, științe, muzică, arte plastice. Ei aleg ce vor să învețe în acea zi. Pentru științe și matematică, școala include metode din pedagogia Montessori.

‍

Montessori se bazează pe principiul ajută-mă să fac singur. Copiii aleg de pe rafturi materiale și lucrează în grup sau individual, alături de profesori cu pregătire. Adulții din jurul lor sunt ghizi în învățare, nu le predau materia.

Pentru restul opțiunilor, se țin ateliere.

‍

‍

Materiile se învață pe nivele – profesorul știe la ce nivel este elevul și ține cont de asta în explicație și în exerciții. Însă, copiii nu au o vârstă la care să atingă un nivel, fiecare învață în ritmul lui. 

‍

În afară de ateliere, copiii au opțiunea Jamaica – un spațiu deschis în care găsesc bibliotecă, Lego, șah, materiale de desenat și de gătit. Acolo stă mereu o profesoară care îi supraveghează. Dacă nu vor să participe la ateliere, copiii stau în Jamaica.

‍

Raluca Armenean are un copil la școală și unul la grădiniță.

„Pe Facebook-ul grădiniței, vedeam poze cu copilași care țin pietre și flori în mână, îmbujorați și uzi pe haine. Când am început să spun acasă că aș vrea, toată lumea m-a descurajat”, spune Raluca, „mi-au zis că e prea scump și că va fi copilul fericit și altfel”.

‍

Dar băiatul ei nu s-a adaptat la grădiniță în oraș, nu dormea și îl vedea trist. „M-am gândit că are trei ani, cei de grădiniță, să fie fericit și dacă nu doarme și e profund nefericit, nu sunt deloc pe drumul cel bun.”

‍

Apoi l-a dus într-o excursie cu copiii de la Waldkinder. „M-a șocat cât de deschiși au fost copiii să îl primească. A căpătat și el acel bujor în obraji. Soțul meu a spus: „Ar fi o barbarie să îl întoarcem în oraș, așa-i?” Și am răspuns: „Cred că da.”

‍

Cum plătește două taxe – una pentru școală și una pentru grădiniță, mamei îi e greu. „În ziua de salar, mai mult de jumătate merge acolo și apoi ne descurcăm. Nu știu dacă îi voi putea ține în program până termină amândoi școala, dar cred că fiecare an aici e un an câștigat.”

Oana lucrează acum la conceptul de grădiniță The Waldkinder Way – o nouă metodă de educație. Ca să acrediteze modelul, a aplicat la un proiect de cercetare în educație, alături de un institut de cercetare din Germania, Facultatea de Pedagogie din Sibiu și o universitate din Ungaria. Tipul acesta de grădiniță este momentan doar în Sibiel, însă pentru viitor, Oana își propune să îl extindă și în alte județe.

‍

„La un moment dat, vom vinde francize, pentru că noi creăm un concept nou. Nu e doar o grădiniță în pădure – avem și elemente de artă, de muzică, de dezvoltare emoțională,”, spune Oana.

‍

„Tot conceptul e să le dăm timp să fie copii. Nu trebuie să ajungă nicăieri, ce e important e să fie suflețelul lor în regulă, că dacă sufletul e bine, capul urmează”.